Miroase a toamnă, a pământ ud şi a frunze mucegăite. Miroase a seri lungi şi ceai cu scorţişoară, a plăcinte aburind şi joc de cărţi la ceas de seară… Miroase a lectură de carte veche, a ciocolată amăruie asortată cu cafea fierbinte şi a cântec ascultat în surdină… Miroase a paşi împleticindu-se în covorul de frunze, a iubiri cu aromă de gutui, a vise despletite prin sălcii. Miroase a doruri părăsite ascunse în trandafiri uscaţi, miroase a fum de iluzii arse, a speranţe învechite-n sertare. Arome subtile, încurcate şi amestecate, amalgam cu iz de toamnă umedă şi rece.

Am tras de tot jaluzele transversale, ca să pot privi pe geam cum natura pozează nud, fără echivoc, pentru a-mi clăti privirea-mi obsedată de gol. Prima lună de toamnă. Azi am voie. Azi am voie să fiu cine vreau eu. Azi am voie să ies pe stradă în pijamale, să merg cu ochii închişi încercând să-mi ţin echilibrul pe bordura de la marginea şoselei. Am voie să traversez fără să mă asigur, am voie să cânt cu voce tare, am voie să alerg, să mă urc pe bloc şi să fac baloane de săpun. Azi am voie să fiu aşa cum vreau să fiu, fără reţineri, fără refulări, fără cenzură, fără reguli… Azi şi doar azi….

P.S.:  Iubesc lucrurile simple, pentru că reușesc să-mi complice monotonia vieții mele! Şi e Septembrie, luni? …nu, e joi… dar e septembrie….

Imaginea ta mă întristează, mă întunecă şi nu mă lasa să mă bucur de nimic. Cu tine în minte, nu am libertate, nu am aer…nu am nimic. Şi am preferat să tac şi să continui să zâmbesc. Am ales să merg mai departe. Am trecut pe lângă tine, ne-am atins uşor umerii… te-ai uitat la mine speriat… dar ai tăcut!

M-am împiedicat, căci îmi este peste puteri să mă prefac că nu te cunosc şi că prezenţa ta în sufletul meu este pură imaginaţie… ai tăcut.

Am închis ochii, am vrut să mă întorc să-ţi spun cât de dor mi-a fost, dar mi-am promis…ţi-am promis, fără să-ţi fi rostit măcar un cuvânt…ca o să merg mai departe şi că o să te las în urmă, căci tu nu eşti decât… trecutul meu… care tace!

Plecat pe front, a decis să-i scrie acestei doamne. I-a spus cât de mult l-a impresionat cartea şi ce impact au avut comentariile pe care ea le scrisese pe marginile cărţii. Şi ea i-a scris înapoi. Aşa au început să corespondeze şi, cu cât îşi scriau, relaţia lor devenea din ce în ce mai puternică. Într-una din scrisori, el a rugat-o să-i trimită o fotografie. Ea i-a spus că dacă se simte apropiat de ea şi dacă dragostea lui este adevărată, nu va conta cum arată. Aşa că nu i-a trimis nicio fotografie.

Când s-a terminat războiul şi el s-a întors în SUA şi-au dat întâlnire în New York, în Grand Central Station. Ca să se recunoască, ea l-a rugat să ţină cartea în mână, iar ea va avea un trandafir.

Aşa că în acea zi, într-un loc imens, un soldat venit de pe front, cu o carte în mâna căuta o femeie cu un trandafir în mână. Vă daţi seama ce aşteptări avea? Era pe punctul de a-şi găsi sufletul pereche, femeia pe care o iubea, dar pe care nu o văzuse niciodată. Aşteptând, a văzut o fată superbă, îmbrăcată într-o rochie verde, care-l privea atent. Ea s-a îndreptat către el şi… era minunată. Era dincolo de orice imaginaţie. Iar el s-a uitat şi a văzut că ea nu avea niciun trandafir.

Lângă el s-a oprit o doamnă mai în vârstă. Avea un trandafir în mână. Vă puteţi imagina? Tânăra superbă şi doamna care nu arăta foarte bine, dar cu un trandafir în mână. Şi nu era frumoasă, nici atrăgătoare, era chiar îmbătrânită. Voi ce aţi fi ales? Persoanei cu trandafirul îi ştia sufletul de care se îndrăgostise. Aşa că s-a îndreptat spre doamna cu trandafirul, în timp ce tânăra frumoasă s-a oprit la câţiva paşi de el,  l-a privit şi l-a întrebat:

-Vii cu mine soldat?

Iar inima lui era sfâşiată. Decizii. Alegeri. S-a gândit un minut. În timp ce tânăra se îndepărta de el, lucrurile corecte l-au determinat să aleagă. Şi-a continuat drumul către persoana mai în vârstă care ţinea trandafirul în mână, s-a apropiat de ea şi a invitat-o la cină. Iar aceasta   i-a spus:

- Fiule, nu ştiu ce se întâmplă aici, dar tânăra îmbrăcată în verde care tocmai a trecut pe lângă tine, m-a rugat să ţin în mâna acest trandafir şi mi-a spus că, dacă vei veni la mine, să-ţi spun că te aşteaptă la restaurant.

Cred că unul dintre cele mai dificile lucruri în viaţă este să faci alegeri. Să iei decizii. Să te hotărăşti. Să te afli la o răscruce şi să trebuiască să alegi între două sau mai multe drumuri…  Să alegi între cunoscut şi necunoscut.

Fie că ne place sau nu, fie că vrem sau nu, este necesar să facem alegeri. Alegeri corecte sau care se doresc a fi corecte. Numai că este destul de inhibant să faci o alegere corectă. De unde ştii dacă e corectă? Şi dacă nu este? Cum ştim să facem alegeri corecte? Cine ne învaţă? Învăţăm singuri, exersând? Prin încercare şi eroare? Şi dacă învăţăm greşit? De la cine învăţăm de obicei? De la părinţi, familie, prieteni, oamenii  importanţi din viaţa noastră, oamenii care ne sunt oarecum modele.
Dar oare e bine aşa? Experienţa noastră de viaţă este aceeaşi cu a lor? Interesele lor sunt şi ale noastre? Planurile lor de viitor sunt şi ale noastre? Experienţele trăite atât de unii cât şi de alţii, să fi fost oare percepute la fel?  Întrebări, întrebări, întrebări. Şi totuşi, cum facem o alegere corectă?

Probabil aţi înţeles că nu mă refer la decizii profesionale, economice, filosofice sau tehnice. Mă refer la deciziile importante legate de aspecte ale vieţii despre care nu înveţi din nicio carte şi în nicio şcoală. Cum alegi atunci când iubeşti?

Există un mit conform căruia există suflete pereche, există perechea ideală, există acea iubire pentru care ai putea să mori. Ne pregătim toată viaţa, o aşteptam, facem planuri, construim scenarii. Ştim exact cum trebuie să fie. Ştim care sunt criteriile după care vom alege, avem o listă de calităţi şi (poate) de defecte, foarte atent alese. Ştim tot. Ce e bun şi ce nu e bun pentru noi.  Sau aşa credem, că ştim…

De multe ori suntem atât de ancoraţi în realitate, în raţional, încât uităm că unele alegeri nu se fac în funcţie de ceea ce e bine sau ce trebuie. Suntem atât de fixaţi pe planurile şi proiecţiile noastre încât ratăm ocazii spectaculoase pe care viaţa ni le scoate în cale. Trecem cu nonşalanţă pe lângă ele doar pentru că noi căutăm pe cine trebuie, pe cine ştim noi că trebuie să găsim.

Poate că în iubire ar fi bine să alegem cu inima mai mult decât cu raţiunea, pentru că sunt sigură că nu degeaba spunea Pascal că inima are raţiuni pe care raţiunea  nu le cunoaşte.
De câte ori nu am făcut altfel decât simţeam? De câte ori nu am ales împotriva noastră? Însă mă-ntreb şi vă întreb, a alege corect cu inima este acelaşi lucru cu a alege corect cu mintea?
              O alegere presupune întotdeauna şi un risc, nu? În ce măsură suntem dispuşi să riscăm şi să facem alegeri funcţie de ceea ce simţim? Dar nu să riscăm declarativ, ci să riscăm efectiv.

RALUCA

Știu să iubesc ploaia, să iubesc viaţa, să nu blestem destinul mai mult decât trebuie, dar ea, iubirea, nu ştie… Iubirea nu ştie când să poarte umbrelă, habar n-are să se apere de vânt, de ploi, să se transforme în piatră, nici prin cap nu-i trece să-şi ţină coloana vertebrală dreaptă… Nu ştie când să plece cu capul demn. Nu ştie să părăsească, nu ştie să rămână acolo unde e dorită. Iubirea aceasta a locuit într-un clădire veche, cu turnuri construite după forma visurilor şi porţi odinioară larg deschise care acum s-au închis. Mă întreb dacă pe locul ei se mai poate construi ceva mai solid.

Iubirea aceasta nu a ştiut niciodată să zâmbească înapoi, să ridice capul spre cer şi să-şi consolideze rădăcinile în pământ. Iubirea asta nu mai locuieşte într-o casă. Pe vremuri ştia. Şi trăia într-o casă cu tapet la modă, cu visuri ţesute, cu camere înalte şi paturi de îmbrăţişat zile şi nopţi întregi şi habar nu avea că tot ce pierzi nu ai avut. Iar eu zâmbesc. Îi zâmbesc acum.

A trecut timp… A fost parte din tine. A trăit în tine.  A fost casa ta, ţi-a fost cel mă dulce şi odihnitor acasă. Din fosta casă tot rămâne ceva…. un blestem, o legendă, o amintire, o piatră, o poveste bântuită de trecut, o poză salvată şi ascunsă, ochi care te priveau pe după perdea… ceva care nu te lasă să uiţi.

Sunt fericită din nou. Fericită să pot să zâmbesc şi să îmi trec privirea peste pozele cu tine, peste alte locuinţe cu suflări de oameni şi viaţă. Reuşesc din ce îmi ce mai bine să îmi controlez amintirile. Sunt stăpâna lor. Las doar ceeea ce îmi produce plăcere să iasă la suprafaţă. Dar nici ceea ce a fost rău, greşit, cum nu trebuia să fie, nu mă mai atinge.

Fac plimbări lungi pe unde mă poartă paşii. Nu e o întâmplare că trec zilnic pe lângă acelaşi loc gol şi să nu mai mă mişcă nimic. Au trecut parcă secole întregi de atunci şi ne despart parcă eternităţi şi mai mari. Şi totuşi nu pot să nu mă întreb – de ce… de ce nu poţi să-ţi faci inima să bată cu mai puţină durere când treci pe locul în care azi sunt doar dărâmături? Au fost odinioară aici ziduri. În interiorul zidurilor s-au făcut promisiuni. Au trecut cutremure peste ele, peste tot ce-a fost frumos şi pur. Praf şi miros de dureri vechi mai ies din ele. Amăgiri… Fum… Praf… Oamenii care le-au rostit şi urechile care le-au ascultat credeau în ele. Acum sunt doar nişte dărâmături, există doar piatră, pământ, moloz, ruine superbe, ruine de care îţi este milă…

RALUCA

Cuvintele? Prea inutile pentru a spune mare lucru despre mine… Sunt ceea ce tu nu poţi să îţi imaginezi, exist prin ceea ce nu oricine poate vedea… sunt acolo unde nu ai crede că pot fi… sfidez legile… sfidez viaţa… Şi ea totuşi mă iubeşte.

Câteodată am sufletul unui om nebun.  Îmi urăsc defectele, îmi iubesc calităţile şi îmi regret greşelile… Dar am învăţat să trăiesc cu ele. Câteodată dorm prea mult, mă culc prea târziu, visez cu ochii deschişi… Şi  totuşi trăiesc… Nu regret tot ce viaţă a trezit într-o zi în mine. Adesea mi-am simţit sufletul alături de trup. Adesea l-am simţit departe, adesea fără rost şi fără căpătâi… Am căutat tainele sufletului în natură, în zâmbete, în idei. Dar el e hoinar, nu le ţine tovărăşie…

Azi mă respect, azi îmi permit să râd cu zgomot, să ripostez… Strâng vise, speranţe, idei şi zile… respir. Simt… Aripile cresc, eu mă înalţ… mă înalţ… Zbor! Cred în mine… Cred în viaţă… Cred în voi.

Închid ochii, mă afund într-un imens abis… Creez! Exist! Stăpânesc! Imposibil? Fals! Pot avea lumea în palma mâinii mele, printr-o simplă atingere, printr-o simplă iluzie. Încredere… Puterea de a face ceva nou, incitant în fiecare zi. Refuz orice-mi displace, accept orice care mă poate ridica de la pământ, orice care mă poate duce de la banal la magnific.

Timp, vreme, ore? Se pierd când mintea mi-o ia razna… Când totul pare a-mi aparţine. Un singur pas, o singură rază de speranţă şi mii de zâmbete… Şi totul prinde viaţă… Culoare… Sunt EU! Mă pierd în universul meu… Aş avea atâtea să spun şi totuşi… Nimic. Totul pluteşte în aer.

Nu privesc în urmă, trăiesc prezentul (privesc sper…) viitor. Încotro mă îndrept??!  Spre… Spre… Tărâmul Nicăieri, acolo unde nu există nimic, nu există legi, reguli… Acolo unde viaţa, natură, plantele, orice fiinţă poate fi liberă, se poate exprima în fel şi chip… Acolo unde imaginaţia o ia razna, acolo unde nu există cuvântul “imposibil“…

Regrete?… Lacrimi?… Durere?… Le-am pierdut, au rămas în urmă… Arta, speranţa şi voinţa au îngropat tot ce era negru, sobru şi întunecat. Libertatea de exprimare mă face să cred, să urc, să simt gustul victoriei… Preferam să fiu acolo… Şi totuşi sunt aici. Coincidenţă? Destin?  Exist acolo unde “imposibilul“ nu s-a născut… şi nu se va naşte ca să mă cunoască pe mine. O nouă zi, o nouă gură de aer, un nou răsărit… EU!

Caut nimic, vreau totul şi aspir la mai mult. Doreşti să mă cunoşti?… Caută-mă acolo unde nu sunt, unde nu mă poţi găsi… Caută-mă acolo unde tot ce părea imposibil e acum mai mult decât posibil. Caut şi deschid…mă deschid şi mă închid, cercetez, greşesc, învăţ. În imensa mea dorinţă de a urca zi de zi, clipă de clipă câte o treaptă, din nenumăratele trepte ale vieţii… m-am creat pe mine, m-am descoperit, caut noi orizonturi… Mă îndrept spre infinitul meu.

Am învăţat să am mereu zâmbetul ascuns în inima… Să nu fac tot ce pot, să nu cred tot ce aud şi să nu spun tot ce ştiu. Vreau tot şi nimic… Eu aici… Eu dincolo… Eu nicăieri… Eu peste tot… RALUCA!

RALUCA

Ceea ce ni se întâmplă este singurul lucru care ni se putea întâmpla. Nimic, absolut nimic din ceea ce se produce în viaţa noastră nu ar fi putut să se întâmple în alt mod (nici măcar detaliul cel mai nesemnificativ)… Nu există: “dacă aş fi făcut cutare lucru….s-ar fi produs alt cutare lucru….”.  NU. Toate şi fiecare în parte dintre situaţiile care se produc sunt perfecte, cu toate că mintea şi egoul nostru nu le acceptă…

Orice moment în care se începe este momentul corect. Totul începe în momentul potrivit, nici înainte, nici după; când suntem pregătiţi pentru ca ceva nou să apară în viaţa noastră, exact atunci apare.

Când ceva se termină, se termină. Dacă ceva a luat sfârşit în viaţa noastră, este pentru propria noastră evoluţie, deci cel mai bine este să închizi capitolul şi să mergi înainte îmbogăţit cu acea experienţă.

Cred că nu este întâmplător că citeşti aceste rânduri acum; nu uita:  nici un fulg de zăpadă nu cade niciodată în locul greşit…

RALUCA

P.S.: Viața te aruncă în fundul prăpastiei și te urcă în vârful muntelui. Când ajungi în prăpastie să nu disperi, iar când ajungi în vârf să nu amețești! Pentru că viața este biologică, dar sufletul cade sub incidența eternului. Important este să trăim virtuos și să ținem mai mult la suflet decât la viață…

Nu dau încă din casă….

RALU

De rochia aceea scurtă şi neagră cu siguranţă voi mai avea nevoie… surâde ironic. Cum aş putea uita privirea lui când l-am lăsat singur la masă şi am plecat cu prietenul lui? Data viitoare când voi mai înşela, voi mai avea nevoie de ea.

Da, mănuşile acelea roşii de dantelă care i-au aruncat trandafirii pe balcon sunt piesa mea de rezistenţă când vine vorba de orgoliu. Cât l-a mai durut acea seară. A venit cu trandafirii roșii în mâna dreaptă şi cu şampania în mâna stângă. Câte iluzii a înecat acel lac de şampanie şi câte răni au făcut cioburile paharelor cu picior. Ce melodios au sunat paharele acelea pe care le-am izbit de gresia din hol. Ah! Mi-e dor de clipele acelea.

Era să uit de pantofii pe care chiar el mi i-a cumpărat. Negri. Lucioşi. Înalţi. Am aruncat ţigara parfumată lângă piciorul lui drept şi am strivit-o cu tocul, aşa cum am făcut şi cu inima lui. De câte ori l-am părăsit! Habar nu are că eu niciodată nu am fost a lui. Eu nu aparţin nimănui! Când va învăţa asta?

Frumos an… plin de realizări. Ce îmi propun? O să îmi aleg o zi specială. Da, ziua lui de naştere. Voi purta toate piesele mele de rezistenţă şi îi voi arunca în ochi şampania din paharul meu, purtând mănuşile roşii de dantelă. Apoi îl voi călca cu tocurile pe care el a vrut să le am şi îi voi întoarce spatele. În rochia neagră mă simt de neînvins! Ecoul tocurilor mele îl vor înnebuni iarăşi, dantela manuşilor mele îl va zăpăci, iar rochiţa mea neagră îl va face să plângă.

Închide ochii şi adoarme râzând.

RALUCA

Îmi dau jos masca şi îţi scriu… dacă te întrebi cum m-am simţit, atunci aminteşte-ţi cum a fost ieri vremea… A fost o vreme rece, amplificată şi de vânt, a plouat, a nins…. a fost una dintre cele mai capricioase zile. A redat întocmai starea mea de spirit…

Se spune că atunci când zeii vor să te pedepsească îţi îndeplinesc o dorinţă. Dorinţele mele au fost mărunte, patetice de cele mai multe ori şi aproape întotdeauna irealizabile, dar n-am renunţat la ele niciodată. Şi pentru că în viaţă nu există coincidenţe, ci doar fapte care au consecinţe, una dintre dorinţele mele s-a împlinit dar… a fost exact ca o pedeapsă. Simțeam… că mă minți, urăsc minciuna…Dar de minciuna ta mi-e dor…  Într-o fracţiune de secundă, tot ceea ce crezusem eu că este un vis frumos cu care îmi plăcea să mă amăgesc s-a năruit brusc în faţa realităţii.

RALU

Noi, oamenii, înţelegem viaţa în atâtea feluri: iubind, urând, admirând, plângând, tremurând, cerşind, uitând… Uneori mi se face un dor nebun de viaţă, de nopţile pierdute visând cu ochii deschişi, de lumânările parfumate de acasă, de mirosul de tei şi de castanii de pe alee… mi-e dor de filmele frumoase de sâmbătă seară… Totuşi, cel mai tare mi-e dor de oameni. Mi-e dor de privirile lor, de gândurile lor, de visele lor, de tinereţea lor sau poate de iubirea lor…

TU… Vino şi joacă-te cu mine! Cucereşte-mă! Amăgeşte-mă! Vino să mă ţii de mână, îmbrățișează-mă…strânge-mă cu putere la pieptul tău…iar când îți cer să mă eliberezi…nu o face…e doar ambiția mea. Să nu-mi spui că ții la mine, pentru că nu o să te cred! Dovedește-mi doar! Dar arată-mi cât eşti de intangibil… şi o să-mi pierd capul! Coboară-mă în ceea ce eşti şi ghidează-mă când nu mai recunosc terenul…învaţă-mă să te simt, învaţă-mă să te cred şi să te am. Pot fi tot ceea ce vrei tu să fiu… sau doar o iluzie… Să nu mă “încui” în cameră, voi încerca din răsputeri să “evadez”!

P.S.: spune-mi un secret de-al tău. Ceva….ce nu ai spus prea multor persoane. Te întrebi de ce? ca să am apoi curaj să îţi spun şi eu secrete de-ale mele…

RALU

Alergăm în visare şi ne căutăm sufletul “acela” pereche în umbre total nepotrivite. Avem senzaţia că potrivirea matematică e cea perfectă, dar nu exista perfecţiune, cum şi calculele matematice…de cele mai multe ori au rezultate eronate. NOI nici măcar nu există…în esenţă e doar un pronume… cu care ne tot batem capul. E stupid să observi şi să simţi continuu că întreaga existenţă se rezumă la pronume care nici măcar nu te includ şi pe tine.  EI, VOI, TU, EL, EA… dar unde am ramas EU?

“Eu” e doar un spaţiu infinit şi vid fără vreo fereastră prin care ar putea scăpa…din propriul Univers. Acum EU umblă haotic ca un spirit desprins de trup, precum un vis… rupt dintr-o realitate efemeră. EU se transformă. Devine Nimeni…iar Nimeni continuă să devină… din ce în ce mai fad. Trec ani, apar alte EU_ri…la fel de pierdute…apar zgomote şi sentimente care îl trezesc pe adevăratul EU din somnul nefiinţei…!
Te strig… sunt aici! EU sunt TU…iar TU eşti Eu…dar e atât de mult timp între NOI… Ce rămâne de făcut? … Singura soluţie este să ne murdărim sufletul cu EL şi EA, cu VOI și ELE… până când NOI… se va hotărî să se nască!

PS.:  Nu cred în dragoste la prima vedere. Nici măcar la a doua. Poate la a treia. Dar cred totuși în ceva. În instinct. Nu cred în oameni care te laudă sau lingușesc. Ori vor ceva ,ori sunt invidioși. Nu cred în promisiuni.  Nu cred în eșec. Nu există. Poate doar o întârziere a reușitei. Cred în Dumnezeu, în dragoste, în soartă și… în mine.

RALU

Fiecare om are două părţi interioare toată viaţa sau nu? Am înţeles că lumea mă transformă, exteriorul mă împinge să fac anumite lucruri pe care nu le-aş face dacă nu aş fi fost influenţată de lumea înconjurătoare. Cu siguranţă aş zâmbi unui străin şi i-aş povesti întreaga-mi viaţa dacă nu aş fi fost dezamăgită de atâţia oameni, aş fi râs când un străin mi-ar fi spus un banc, fără să mă întreb care este defapt intenţia lui, m-aş fi împrietenit cu fiecare om, dacă nu aş fi ştiut că există şi trădare, aş fi iubit tot ce mişcă dacă nu aş fi ştiut că lumea-i rea. Ajungem imagini. Nu oameni, ci imagini. De asta fug şi o să fug cât pot.

Oamenii ne transformă. Nu ne năşteam răi sau egoişti, doar că fiecare eşec ne injectează o doză de putere şi, în genereal, ne fură bunătatea şi inocenţă cu care am fost înzestraţi.

Sunt cum vrei să fiu şi cum nu vrei…Sunt la fel mereu şi totuşi în fiecare zi alta…Pur şi simplu trebuie să mă cunoşti ca să mă poţi subestima…Sunt orgolioasă, misterioasă…sunt calmă, pasională…sunt “nebună”, iubesc trecutul, iubesc prezentul şi sunt îndrăgostită de viitor…

Încep aceasta primăvară cu noi speranţe, noi planuri……

RALU

Lichefiezi secundele, pentru că melancolia pune stăpânire pe tine şi te macină, spunându-ţi că Anul Vechi nu a fost pe măsură aşteptărilor tale, că ai visat prea mult, că nu ai valorificat toate şansele care ţi-au fost scoase în cale sau că nu ai avut curaj. Aşa cum în ajun de An Nou ţi-ai promis atâtea lucruri, acum, între Crăciun şi Revelion, faci bilanţuri, trăgii linii şi te laşi în voia unor felurite trăiri.

După ce ne afişam succesul şi ascundem cât mai bine de ochii curioşilor toate fărâmele eşecurilor noastre, ne facem alte planuri… ca nişte nebuni şi ne încăpăţânam să le vedem împlinite… plătind uneori un preţ nejustificat de mare pentru mofturile noastre de prunci într-ale vieţii. Ca trăitul implica zâmbete şi suspin…asta e altă poveste. Măcar pornesc la drum conştientă că nu pot controla inevitabilul, sub orice formă ar veni el… Vine 2011, sper să fie mai bun,  mult noroc mie, am planuri mari, nu le dezvălui că unii ar spune că sunt vise şi am de demonstrat ceva.

Reuşim noi, muritorii de rând, cumva, cu voia sau fără voia noastră, să construim castele de nisip la fiecare început de an numai pentru a sta mai apoi neputincioşi şi a le privi dărâmate în faţa ochilor noştri sau pentru a da şi noi o mână de ajutor în surparea zidurilor… Ianuarie pare să vină pe furiş în fiecare an, lăsându-ne să ne întrebăm cum oare s-au scurs atât de repede zilele şi lunile, întrebându-ne ce am făcut întregul an şi făcându-ne bilanţuri. Cum faci că anul acesta să fii tu cea care face lucrurile să se întâmple?

Cine a zis că o cupă de şampanie trebuie să fie plină pentru a fi savuroasă? Mai ai câteva ore în care o poţi suna pe prietena care te-a supărat sau să le spui celor câţiva prieteni pe care încă te bazezi cât de mult îi apreciezi şi cât contează pentru tine. Lăsă deoparte bagajul de nemulţumiri şi tristeţe pe care l-ai acumulat până acum, nu îţi face planuri măreţe, dar împlineşte toate lucrurile care îţi stau în putinţă şi nu coborî standardele!

Mi-ar plăcea să rămân, încă 4 anotimpuri cu aripile create din planuri pentru a zbura spre înălţimea prea mult visată de atâtea ori. Să împart fluturi în profunzimi inedite, cu aripi colorate intens şi să trimit miresme de flori în suflet de dor. Mi-ar plăcea să rămân, încă 4 anotimpuri cu acel “DA” şi nici măcar o clipă cu acel “NU”. Să ofer opus la indiferenţă! Să trăiesc pentru a simţi şi să gândesc pentru a nu uita…

Nu uitaţi că binele nu învinge doar în poveşti şi că cele bune se vor alege de cele rele…. Prin urmare te voi întreba: ce îţi doreşti de la anul ce vine? Ce vrei să obţii? Ce proiecte de viitor ai?

RALUCA

O aromă fină, persistentă

Care rămâne aceeaşi şi totuşi se schimbă.

Atât de familiară;

Şi totuşi străină.

Mă învăluie mereu

Îmi umple plămânii,

Mă sufocă!

Fără niciun indiciu;

Doar o senzaţie nelipsită.

Merg…

Şi ea mă însoţeşte;

Trec pe lângă sufletul meu pierdut şi se intensifică.

Realizez:

Era mirosul tău.

Pe pernă, pe tricou, pe mine…

Pe filtrul ultimei ţigări, pe care n-ai mai aprins-o niciodată.

Ai uitat;

Sau poate nu…

Cred că te grăbeai prea tare.

Acum…

Ea îl simte zilnic.

Pentru mine – doar o amintire…

*

Întrebările se adresează din două motive: un motiv anume şi unul real.

*

Răspunsurile sunt cele pe care vrei să le auzi. Sau nu. Între întrebări şi răspunsuri sunt tăceri. Tăcerile pot dura. Şi durea. Atunci când durerea trece, rămâne întotdeauna o întrebare retorică. La care numai tu poţi răspunde. Dar răspunsul oricum, nu ar mai conta. Nu ar fi decât vânare de vânt.

*

Nu mă mai descurc cu anumite cuvinte. Îmi este teamă de ele. De cuvintele sacre. Ştii care sunt acelea… Cele pe care, atunci când le spui, nu le mai întorci din drum. Şi drumul nu ştii unde te va duce. Şi nu mai este aventura călătoriei…ai fost acolo şi ştii cum e. La capătul ei, pentru că întotdeauna va fi un capăt, un final, este sfârşitul poveştii. Ai înţeles până acum că toate poveştile se sfârşesc. Mai devreme sau mai târziu… Dacă au cumva vreun epilog, nu te amăgi! A fost doar o rătăcire. A ta. Sau a lui!

*

Toate poveştile se sfârşesc!

*

Iar eu nu mai cred în poveşti. Cred că timpul lor ar trebui să îl pun, pentru o vreme, în Cutia Pandorei. Cea pe care am deschis-o odată. De data aceasta, nu ştiu dacă voi mai vrea să deschid cutia. Ştiu ce se află înăuntru. Nu ştiu dacă m-aş mai putea descurca. Nici cu drumurile, nici cu unele cuvinte. Nu ştiu cum te-ai descurca tu… să mă poţi face să mai cred în poveşti… Sau că am putea trăi una. Nu ţi-am spus că pun în dreptul fiecăruia un semn de întrebare?

*

Pe tine te întreb doar De ce?

RALUCA

*

Am vrut iarna. Iarna drumurilor noastre… Tu ştii că îmi este frig…

…Şi îmi adun certitudinile şi vreau să fac bulgări din ele.  Să îmi fac un castel pentru sufletul meu care îngheţase…Nu sunt prea mulţi. Bulgării din certitudini. Mă uit cum se topesc… Şi îmi trebuie mai mult de atât ca să îi ţin în viaţă. Certitudinile pentru castelul sufletului îngheţat…Sunt atât de fragile, atât de iluzorii. Câteodată simt ca şi cum nici nu le-aş avea…Parcă ar fi umbre. Şi parcă nici proiecţie nu ar avea.

*

Am vrut iarna în care copiii nu se joacă. Nu mai e un joc de copii! Copiii din noi stau pe margine şi privesc…să vadă cum se descurcă cei ce le-au luat locul… E epilogul vechii şi fostei poveşti şi începutul continuării peste timp a aceleiaşi… în care doi se întâlnesc la mijloc să vadă încotro vor merge…

*

Vreau iarna noastră. Ne-a îngheţat sufletul, dar nu l-am simţit. Rece. Totuşi ţie nu îţi este frig…

TU eşti frigul? Flacăra sunt EU !?

*

În cinstea ta,
Cea mai frumoasă din toate fetele ce mint,
Am ars miresme – otrăvitoare în trepieduri de argint,
În pat ţi-am presărat garoafe
Şi maci -
Tot flori însângerate -
Şi cu parfum de brad pătat-am dantela pernelor curate,
Iar în covorul din perete ca şi-ntr-o glastră am înfipt
Trei ramuri verzi de lămâiţă
Şi-un ram uscat de-Eucalipt.

Dar iată,
Bate miezul nopţii…
E ora când amanţii, -alt’dată,
Sorbeau cu-amantele-mpreună otrava binecuvântată…
Deci vino,
Vino şi desprinde-ţi din pieptenul de fildeş părul,
Înfinge-ţi în priviri Minciuna
Şi-n caldul buzei Adevărul
Şi spune-mi:
Dintre câţi avură norocul să te aibă-aşa
Câţi au murit
Şi câţi blesteamă de-a nu te fi putut uita?…

Eu ştiu c-ai să mă-nşeli chiar mâine…
Dar fiindcă azi mi te dai toată.
Am să te iert -
E vechi păcatul
Şi nu eşti prima vinovată!…

Deci nu-ţi cer vorbe-mperecheate de sărutări,
Nu-ţi cer să-mi spui
Nimic din tot ce-ai spus la alţii,
Ci tot ce n-ai spus nimănui.
Şi nu-ţi cer patima nebună şi fără de sfârşit,
Nu-ţi cer
Nimic din ce poetul palid
Cerşeşte-n veci de veci, stingher,
Voi doar să-mi schimbi de poţi o clipă
Din şirul clipelor la fel,
Să-mi torni în suflet înfinitul unui pahar de hidromel,
În păr să-mi împleteşti cununa de laur verde
Şi în priviri
Să-mi împietreşti pe veci minciuna neprihănitelor iubiri.
Şi-aşa tăcuţi -
Ca două umbre, trântiţi pe maldărul de flori -
Să-ncepem slujba-n miez de noapte
Şi mâine s-o sfârşim în zori!

ION  MINULESCU

Mi-am căutat cuvintele într-un ocean de ideei. Am căutat la mal ce găseşti doar în larg, dar mi-am făcut curaj şi am pornit la drum. Am învăţat că suntem o corabie pe apă plutind acolo unde vântul ne duce, dar am învăţat că dacă vrem, putem  ridica pânzele sus, putem câştiga acolo unde ei nu au reuşit. Corabia e lumea ta, iar dacă o izbeşti de stânci, nu eşti singura persoană care se va înneca. Mereu… undeva aproape sau departe, e cineva care se duce în adânc, cu tine, pentru tine. Învaţă să-i iubeşti!

Chiar dacă apele vor îngheaţa, vom reuşi să ducem corabia la mal. Vom păşi pe un drum necunoscut, departe de cei ce ieri însemnau călăuza noastră. Acum, tot ce ne rămâne de făcut e să deschidem porţile unei lumi noi, să trăim prezentul, căci, viitorul constă în ceea ce facem azi. Avem cea mai bună armă, tinereţea noastră, spiritul de luptător şi iubirea. Le vom folosi cu înţelepciune şi vom deveni ceea ce construieşte în tăcere timpul.

Fă ca viaţa ta să fie asemeni unei cafele bune , dar ţine minte… cana nu schimbă gustul cafelei, nu contează că o bei într-un pahar de plastic sau într-o cană de “fitze”
RALUCA

când vrei să dai o mână de ajutor, dar ai impresia că mai mult încurci lucrurile?
când vrei să ierţi, dar nu ai putere să uiţi?
când vrei să plângi, dar ţi-e teamă să nu-ţi curgă lacrimile?
când vrei să râzi, dar nu vrei să fii singurul care face asta?
când vrei să visezi … şi totul se transforma în coşmar?
când vrei să fii sincer, dar fără să răneşti pe cineva?
când vrei să fii tu, iar ceilalţi nu te recunosc?
când vrei să cânţi, dar simţi că nu ai glas?
când vrei să alergi şi-ţi fuge pământul de sub picioare?
când vrei să uiţi trecutul, dar el nu vrea să te uite?
când vrei să innoti, dar apa e prea adâncă?
când vrei să zbori şi realizezi că nu ai aripi?
când vrei să spui ceva şi nimeni nu vrea să te asculte?
când vrei să fii un prieten bun, dar niciodată nu e deajuns?
când vrei…dar nu poţi?

…ce vei face când iubirea va rămâne-ntr-un tablou? Vei merge mai departe, ştergând totul cu buretele sau vei încerca să-l repictezi cu aceleaşi personaje? Cu siguranţă noul tablou va arăta diferit…