Raluca1303’s Blog

Priverc amurgul acesta şi sufletul meu îmi dă glas…răspund chemărilor cu frânturi de fraze. Cum să ai curajul să scrii mii de litere şi să le arunci în marea de cuvinte? Cum să ai curajul să umpli sute de pagini cu vorbe care nu reprezintă nimic pentru oamenii din jur, ce îşi pierd sensul de cum s-a uscat cerneala cu care le-ai scris? Timpul îşi urmează nestingherit drumul către celălalt capăt al universului, merge în ritmul obişnuit, nu se opreşte niciodată şi nu ascultă rugile pământenilor.
Sunt un om construit din vise. Iubesc marea…furtuna de pe mare…briza de la ţărm, sunt un peştişor ce înoată lin împotriva curentului. Nu am fost niciodată pasionată de călătorii. Mai degrabă obsedată de mare, oriunde ar fi ea, decât de călătoria în sine. Mi-e drag s-o revăd. Ador aerul acela sărat şi umed, acele valuri ce se sparg de ţărm sau pescăruşii ce zboară pe deasupra. E ciudat cum cerul e mai albastru la mare, cum luna îşi revarsă mai puternic lumina pe plajă şi întâlneşte, la rândul ei un Far fără Somn. Îmi place să privesc marea de pe o plajă exotică cu nisip fierbinte, stând la umbra unui palmier sau pe o stâncă înaltă.
Răsăritul scaldă marea în culori nemărginite, iar marea îţi dă mereu „Bună dimineaţa” , într-un adevărat spectacol de lumină…un triumf al soarelui în faţa lunii…al luminii în faţa întunericului…al „binelui” în faţa „răului”. Dacă ştii să asculţi, poţi auzi vântul care îţi şopteşte la ureche poveşti culese de la oamenii ce şi-au lăsat la malul mării cele mai intense clipe ale vieţii…poveşti de iubire, despărţiri dramatice, secrete, amintiri, vise sau şoapte pline de pasiune. Briza le poartă neîncetat peste ţărm, iar pe nisip încă mai dăinuie urme de nume, inimi scrijelite şi ici – colo măreţe castele de nisip.
Fiecare dintre noi construim unul. Castele de nisip… frumoase, înalte şi totuşi mult prea fragile. La fel ca şi sperantele noastre… Se pot sfârâma mult prea uşor, risipite de primul val. Şi totuşi, mie îmi plac castelele de nisip, chiar dacă efemere, uneori au o frumuseţe aparte, ca orice lucru pe care ştii că la un moment dat îl vei pierde. Trebuie să te bucuri de frumuseţea lui, trebuie să îţi trăieşti clipa şi să-i admiri perfecţiunea până ce primul val mai puternic va veni şi îl va dârâma.
Marea va fi a mea. Mă va aştepta! Iubesc marea şi soarele… E prognoza meteo pentru vacanţa mea la mare. Distracţie şi averse de zâmbete…Sunt şanse minime de plictiseală. Îmi doresc doar să se îndeplinească. Vacanţă placută!

“Unde dragoste nu e, nimic nu e…”

Mă întrebam zilele acestea dacă aş putea găsi undeva, prin cine ştie ce mijloace, un manual care să mă înveţe şi pe mine regulile acestui joc complicat numit dragoste. Mărturisesc că particip la acest joc de câţiva ani, dar încă nu mi-a fost dat să citesc regulamentul. M-am gândit să-l caut pe Google. Sper să găsesc răspunsul la câteva întrebări ce mă frământă, întrucât e un joc care uneori îmi place, uneori mă face să mă simt depăşită, alteori mă umple de bucurie şi de pofta de viaţă, iar alteori m-a făcut să îmi doresc să renunţ, deoarece mă simţeam obosită şi sătulă să mai merg orbeşte către o ţintă incertă, în căutarea unui trofeu pentru care nu există nici o garanţie că ar fi real. Viaţa e un scurt segment al axei interminabile….Ne întâlnim pe scena vieţii…ne despărţim pe aceeaşi scena…ne jucăm rolul pe care ni-l scrie EL….E greu să alegi dintr-un vârtej doar flori şi raze…. Am învăţat să visez… dar în acelaşi timp, învăţ să-mi ţin ochii deschişi. Cât de mult este permis să oferi înainte să întreci limita şi cât de mult poţi ierta? Cât de multe poţi trece cu vederea înainte să depăşeşti cota permisă? Cât este prea mult? Pun aceste întrebări pentru că, din toate sfaturile contradictorii pe care le primeşti de obicei de la ceilalţi participanţi “cu vechime” la acest joc, am aflat că este bine să ţii ceva şi pentru tine, că este bine să ceri mai mult – sau cel puţin la fel de mult – pe cât oferi. Desigur că nu cunosc niciun participant care să fi ajuns la final să se bucure de trofeu, ceea ce bineînteles nu înseamnă că aşa ceva nu există, ci doar ca eu nu am cunoscut niciun asemenea cuplu. Dar bănuiesc că totuşi există câţiva câştigători şi cred că tot ei au scris şi acea carte cu regulamentul pe care eu o caut. Am mai aflat, de asemenea, că există oameni care nu-şi arată sentimentele şi merg până în pânzele albe cu credinţa că indiferenţa autoimpusă le dă o putere ce-i face superiori semenilor lor, pentru că această indiferenţă îi scuteşte de suferinţele inutile. Asta nu înseamnă că ei nu simt, ci doar că nu o arată. Nici daca iubesc si nici daca sufera. Par de piatra. N-am aflat insa daca acesti oameni sunt fericiti sau măcar multumiţi. Dar bănuiesc că nici ei nu au citit cartea cu regulamentul jocului, pentru că sunt sigură că pe undeva pe acolo scrie că trebuie să dai şi cu siguranţă e specificată şi cantitatea sănătoasă pe care poţi s-o dai fără a ajunge să fii tu cel prejudiciat. Cartea aceea pe care eu o caut, descrie regulile ce, odată respectate, te ajută să ajungi la un echilibru perfect între raţional şi sentimental. Deci poate să existe un echilibru?…. Mi-a rămas ca ultimă resursă internetul, după ce n-am găsit răspunsul în cărţi, deşi am apelat la cei mai de marcă scriitori ai literaturii universale. Mi s-a confirmat doar bănuiala că orice ai face şi oricum ai face, până la urmă tot vei avea parte de căderi de la înălţimile ameţitoare care ţi-au permis să atingi stelele, situaţie care te învaţă minte să nu mai ţinteşti atât de sus. Desigur că, odată ce nu mai ţinteşti atât de sus apare plictiseala şi nici aşa nu e bine. Deci ce-i de făcut? De fapt, cred că sunt în căutarea unor reguli care să-mi arate cât trebuie să simţi din fiecare sentiment implicat în joc, doar în speranţa că odată ştiute, acele reguli vor acţiona în mod automat asupra mea iar, nu va mai trebui să mă abţin de la a oferi prea mult sau de la a cere prea mult, ci mintea şi sufletul vor găsi singure modalitatea de a lucra în armonie şi vor crea acel echilibru perfect care, bănuiesc, ar trebui să mă facă fericită. Dacă cineva a găsit acest regulament pe undeva, îl rog sau o rog să mă anunţe şi pe mine…

Dulce amărui…la fel ca-n viaţă. Am început acest sir de ganduri plecând de la ideea : «Cel sătul de dulce vrea şi amar câteodată». Până la urmă, ce este dulce şi ce este amărui? Poate ca tine de percepţia fiecăruia, însă noi vom pune în rânduri de-a lungul timpului impresiile noastre despre viaţă, trăirile şi de ce nu, poate chiar sfaturile.
Cine nu îşi aduce aminte de gustul dulce al copilăriei, perioada cea mai frumoasă a vieţii, când eşti lipsit de grijile cotidiene, când încă nu ai bine definite în cap valorile unei societăţi demoralizante? Atunci când citim rândurile din categoria “Dulce” avem certitudinea că se va mai reduce puţin din senzaţia de amar din viaţa de zi cu zi.
Cine n-a ajuns încă să guste viaţa, are nevoie de sfaturi. În definitiv, cam toţi avem nevoie de sfaturi. Şi de la cine le putem primi? De la cei care numără mai mulţi ani decât numărul de la pantofi, care pot spune fără niciun fel de echivoc, “dulce-amărui, aşa e viaţa“. Sfaturi poate da oricine, însă cele care ţi se potrivesc în întregime, le găseşti înăuntrul tău.
Sunt momente în care crezi că ai parte numai de amar şi neglijezi partea dulce. Sunt lucruri pe care le putem încadra atât în categoria „dulce” cât şi în „amărui”. Depinde doar de deciziile pe care le luam. Cel mai important este să înveţi să renunţi la o clipă dulce care mai târziu îţi va provoca un îndelung amar şi să alegi drumul mai greu care îţi asigură fericirea pe termen lung. Totul e relativ.