Raluca1303’s Blog

Prin nopţi tăcute…timpul a scris în mine o poveste. Ce este timpul meu? Ce este ziua aceasta?! Este dezvăluirea culorilor, miresmelor şi amintirilor… este…anotimpul amorurilor târzii şi al regăsirilor pustii,…este…vremea despărţirilor melancolice,…este…uitare şi chemare,….prăbuşire şi înălţare,…căutare şi pierdere,…găsire şi rătăcire,…mister şi revelaţie… Sunt EU!

Păşesc pe covorul moale al frunzelor de viaţă…mă aplec şi îmi culeg demnitatea, trăirile, mă culeg pe mine imaginar şi mă ascund în căuşul palmei, să nu dispar ca o molcomă ceaţă de dimineaţă; prin foşnetul orelor mă caut, ca din sentimente să-mi fac rouă pentru mâine, pentru gânduri curate şi frumoase; îmbrăţişez cântul frunzelor în bătaia vântului din nopţile de nelinişti şi tăceri, chiar dacă ploaia a lovit cu pumnii în dorinţă, în speranţă… M-am ascuns în şoaptele nopţii să-mi frământ a mia oară gândurile… M-a apucat un dor nebun… Şi visez că încă mai pot visa, că încă mai am dorinţe… dar oare mai am?

Nu mai suntem atenţi la ce facem şi la ce rostim. Cuvintele au devenit valuri de ceaţă care pier o dată cu noaptea. Ne comportăm precum roboţii, acele mecanisme prost create. Pentru noi, nu finalitatea actelor e importantă şi necesară, ci momentul prezent, care nu oferă decât o imagine iluzorie a “ceva” ce într-un final se dovedeşte a fi un lucru egoist. Cuvintele dau năvală precum cascadele de munte. Sunt reci şi tăioase. Lasă un gust, un iz şi-o amintire care îngheaţă orice zâmbet şi privire…egoism…
Azi, cuvintele nu mai au acea sevă mieroasă, acel gust de dulce surâs. Azi au adevenit apăsătoare şi tendenţioase… credem că ne-am maturizat. Complicăm lucrurile fără să ne dăm seama şi tot ce reuşim să facem e să îngreunăm propria ascensiune în rândul “celor mari”. În zadar ne străduim să exprimăm idei şi sentimente care…pentru majoritate nu sunt decât banalităţi. Nu avem timp să regretăm şi totuşi o facem. Nu avem timp să privim înapoi şi totuşi trăim în trecut, ne hrănim cu amintiri şi ecouri… ne pătăm sufletul şi îmbătrânim…

Pentru tine, omule care nu vezi, nu simţi…nu auzi!

RALU

E destul de greu să te gândeşti la viitor şi să-ţi accepţi prezentul…când umbra amintirilor şi izul sărat al trecutului sau cel puţin al frânturilor tale sumbre încă te urmăresc şi nu-ţi permit să respiri normal.
Regretele fac parte din propria noastră poveste şi ar trebui să le putem accepta aşa cum sunt ele… în forma lor iniţială. Cel ce spune că n-a regretat niciodată nimic, minte… nu există om care să nu fi gustat măcar o dată din această otravă. Ar fi un basm să poţi trăi în pace cu propriile tale temeri si frustrări, cu greşelile şi gândurile mai puţin umane…căci din toate astea îşi au izvorul cel mai adesea…regretele.

Ce regretăm? Un surâs amânat…un cuvât nerostit…o îmbrăţişare evitată? Nu există regret pentru aşa ceva… ar însemna să fii egoist să-ţi pară rău de nişte lucruri pe care fie ai refuzat să le faci…fie ţi s-au părut mult prea banale… Dar n-ar trebui să uiţi că lucrurile mărunte şi lipsite de importanţă la suprafaţă … au în esenţă adevarata FERICIRE.
Şi eu regret… şi recunosc…sunt egoistă. Însă egoismul meu…este unul spiritual…şi nu fizic ori material… o să sune ciudat, dar sunt egoistă cu mine…

RALU

“Bună dimineaţa, ţie” pentru că ai deschis ochii! Adică, “bună dimineaţa, mie”

Sunt frumoase culorile de dimineaţă…M-am trezit dis de dimineaţă, să fiu acolo când primele raze îşi toarnă lumina în cupa zilei de azi. Am deschis ferestrele sufletului, să respire armonia dimineţii. Mi-am acordat urechea să pot prinde cântul păsărilor, foşnetul florilor şi a frunzelor care respiră culoare.

Da, ştiu, nu e ora potrivită pentru asta. Deşi nu sunt o persoană matinală şi nu mă pot trezi niciodată înainte de ora opt, ador dimineţile, mi se pare perioada cea mai bună din zi. În primul rând, deşi îmi ia ceva timp să alung urmele somnului, aproape încă adormită îmi pregătesc cafeaua de dimineaţă. Odată cu mirosul de cafea tare şi amară conştientizez faptul că, cel puţin până la ieşirea din casă, nu poate nimic să-mi strice dimineaţa. Apoi, în timp ce beau liniştită cafeaua mă gândesc ce oare am eu de făcut în această zi. Deşi nu toate activităţile sunt plăcute nu am cum să mă întristez din cauza aceasta…o să am întreaga zi la dispoziţie pentru asta. Aceasta este partea de început, restul ritualului meu de trezire nu mai îl expun aici, deoarece nu interesează pe nimeni ceea ce se ştie deja: o fată care trebuie să se hotărască ce îmbracă, cum se machiază etc. etc. Dar într-o zi bună prefer să îmi imaginez la orice oră că este dimineaţă…v-am spus? E partea cea mai frumoasă din zi! Nu neg fapul că ador şi ciocolata, merele şi frişca…dar nu o să mă trezesc niciodată cu ele .

Aşa că tot ce doream să vă zic este: BUNĂ DIMINEAŢA! Bei o cafea cu mine??

RALU

Aseară n-am putut să adorm prea uşor… m-am tot învârtit pe o parte şi pe cealaltă. Cu toate acestea, mă simţeam destul de bine… parcă-mi vedeam colţul buzelor uşor ridicat. M-am ridicat brusc şi m-am gândit că n-ar strica să-mi arunc privirea în dicţionar… să văd ce definiţie au găsit “prea luminaţii” din cadrul Academiei… pentru banalul termen *fericire*.

So…

FERICÍRE, fericiri, s.f. 1) Stare de mulţumire sufletească deplină. 2) Stare de satisfacţie deplină. Scurt şi la obiect… doar că esenţa se învârte în jurul cuvântului “deplină”. Hmmm… e destul de ambiguu… cum poţi oare să calculezi sau să măsori acest “deplin”? Cum poţi oare să-ţi dai seama că ai atins “apogeul deplinului” ? Mă tot gândesc că poate au inventat şi eu nu ştiu vreun ¤fericirometru¤ care funcţionează pe acelaşi sistem ca termometrul şi barometrul numai că în loc de mercur are sânge, care atunci când ajunge la o temperatură destul de ridicată te avertizează că scopul e atins : te afli într-o stare de mulţumire sufletească deplină! …Parcă suntem roboţi… WAKE UP PEOPLE! E ca şi cum… starea de fericire ar fi o nevoie fiziologică precum foamea, setea, somnul şi aşa mai departe, de parcă te poţi opri din gustat şi să-ţi continui porţia mai târziu… Fericirea e acum! Aici! Nu cred că există om care să se fi săturat vreodată de bine sau de această stare de “mulţumire sufletească”… poate doar… masochiştii, dar până şi ei au fericirea lor. Aşadar… cred că definiţia aceasta nu e altceva decât o lingură de dulceaţă aruncată aşa în grabă pe o felie de pâine… dar c’est la vie!

Într-adevăr… fericirea e simplă şi extrem de subiectivă. Este greu să îi găsim o definiţie standard… pentru că, în ciuda faptului că suntem oameni… şi avem aceleaşi sentimente, modul în care le percepem şi le aprofundăm este total diferit. N-am să presupun ce înseamnă fericirea pentru ceilalţi… ci am să vă spun ce înteleg eu prin aceste 8 litere: F E R I C I R E! Mereu am avut surpriza să descopăr că toate lucrurile care-mi oferă această “stare de mulţumire sufletească deplină” apar …o să râdeţi… dar din NIMIC! Fericirea e atunci când privesc cerul şi soarele, norii şi ploaia. fericirea există când zâmbesc, când privesc, când îmbrăţişesz. fericirea e atunci stau în ploaie şi visez, când văd un zâmbet de copil… Zâmbesc… ce stupid, numai vorbind despre fericire, deja mă simt extraordinar de bine… Puteţi încerca şi voi… gândiţi-vă de unde apare fericirea voastră… şi apoi… spune-ţi-mi şi mie, poate aşa o să putem da o altă definiţie … una mai zemoasă, nu atât de uscată şi râncedă!

Pentru mine: Fericirea e simplă. miros şi gust. culoare şi zgomot. faţa alintată de soare. vântul ascuns printre şuviţe. nisipul mângâiat de tălpile goale. o îmbrăţişare răsplătită cu un zâmbet. în toate lucrurile pe care iubeşti să le faci ori să le priveşti. Pentru voi ?

RALU   :*

De ce scriu? M-am întrebat şi eu de multe ori….

În ce cred? Aş putea să răspund pur şi simplu « în Dumnezeu », termen pe care-l puteţi lua cum vreţi : energie, materie, spirit, forţă….

Timpul ăsta nu ne e prieten. Nici duşman nu e. Aduce amintiri care-ţi împing gândurile spre un anumit timp şi spaţiu, amintiri care te bulversează şi-ţi aprind suferinţe. Nimeni nu te poate ajuta în faţa timpului, nimeni nu poate să-ţi arate viitorul sau să-ţi ştie trecutul din scoarţă-n scoarţă. Trecutul e întortocheat încât să nu-ţi dai seama care sunt amintirile frumoase şi care nu. Trecutul te trezeşte în miez de noapte…momente când te ridici transpirat şi cu un sentiment de frică faţă de ce ai visat cu toate că nu îţi aduce aminte ce ţi-a tulburat somnul.

Timpul. O invenţie ciudată şi de multe ori apăsătoare. În braţele timpului ne petrecem zilele şi tot cu ajutorul lui ne măsurăm trecerea. În timp, ajungem la concluzii şi din timp luăm măsuri. Este posibil ca timpul să se priceapă la multe, dar un singur lucru ştiu sigur că nu-l face: nu stă pe loc. Se grăbeşte parcă, galopează pe lângă noi. Sau poate că de multe ori noi suntem cei care galopăm pe lângă el, din inerţie şi fără să ne dăm seama.

Nu v-aţi întrebat niciodată de ce oamenii aşteaptă ca timpul să treacă pentru a face anumite lucruri? Oh, da, să cântărim lucrurile de şapte mii de ori, să lăsăm timpul să “decidă” ce şi cum este mai bine. Îmi dă cu virgulă: de ce să-l pui/laşi pe timp să decidă pentru tine? Ah, da, ştiu: e mai uşor să dai vina pe timp când eşti incapabil de reuşită . Asta aşa e !

Am încredere că eşti un luptător. Am încredere că indiferent de problema şi situaţia ta, tu eşti dornic să lupţi. Tu poţi zâmbi printre lacrimi. Prezentul e înşelător şi te ameţeşte şi mai mult. Eşti confuz pentru că trecutul te influenţează. Îţi vând un pont..noi putem fi mai isteţi decât timpul. O fi el judecătorul suprem, nemilos, neiertător, dar totuşi e şi cel care le rezolvă pe toate: el aduce după sine uitarea, iertarea, răbdarea, toleranţa, dar şi nepăsarea. Ţie îţi pasă?

Nimic nu este pentru totdeauna… e doar o metaforă. Viata-i scurtă şi nu are timp să ne aştepte…

De aici înainte, trecutul şi prezentul se vor depăna la timpul viitor… urmează să se scrie o altă poveste, o poveste neîncepută…poate….

PS: “…..”

RALU

Creator de cuvinte sau doar povestitor? Îmblânzitorul condeiului rebel sau, pur şi simplu, un traficant de idei aşternute pe coli albe de hărtie?

Azi am stat de vorbă cu un vechi prieten. Într-adevăr omul acesta mă cunoaşte foarte bine, câteodată mă sperie cât de multe ştie. Îmi spunea că dintre toţi oamenii pe care i-a întâlnit de-a lungul anilor, sunt persoana cu cel mai complex caracter. Şi uneori realizez şi eu asta. Sunt foarte greu de înţeles pentru că înmagazinez o grămadă de stări şi sentimente contradictorii. Foarte greu îţi poţi da seama de ce e în sufletul meu, chiar dacă paradoxal de multe ori sunt o carte deschisă. Acum pot să râd la glumele tale, ca apoi la doar câteva minute distanţă, să-mi pară de-a dreptul stupide. Pot să te fac să te simţi în al 9-lea cer, dar te pot face şi să suferi. Pot să izbucnesc în plâns atunci când crezi că sunt cea mai fericită persoană de pe pământ. Sunt puternică şi vulnerabilă în acelaşi timp. Sunt foarte copilăroasă, dar uneori maturitatea de care dau dovadă mă uimeşte chiar şi pe mine. Am un suflet mare, dar câteodată răutatea din mine dă pe afară. Sunt poate posesivă, dar de multe ori ofer prea multă libertate. Se întâmplă des ca atunci când crezi că m-ai prins pentru totdeauna, să fie exact momentul în care mă pierzi. Câteodată cer prea mult, iar uneori sunt fericită cu atât de puţin. Sunt foarte încăpăţânată şi totuşi pot fi atât de înţelegătoare. Da, sunt cam complexă, cum zicea si el. Să fie oare aşa? Eu oricum nu cred că sunt singura. Or mai fi ca mine. Iar dacă nu….eh, măcar sunt specială.

Nici nu ştim cât este de importantă valoarea cuvântului. Această simplă aglomerare de litere face uneori minuni… O problemă, cât ar fi ea de complicată, cu o discuţie se poate rezolva… mai uşor decât îţi inchipui. Este de luat în calcul aceasta. Cât de greu ţi-ar fi, trebuie să vorbeşti. Tăcerea este şi ea un răspuns, dar un răspuns prea dur uneori…

Visăm ceea ce nu putem avea… şi nu ne mulţumim cu ceea ce ni se dă… Aş vrea infinitul într-o cutie şi o eternitate într-o secundă… Cu toate că ele sunt deja acolo… Simt că respir prea repede… Visez la o lume perfectă…. dar acum îmi doresc o lume ca cea de ieri… Am pierdut atât de mult aspirând la perfecţiune… încât mă întreb dacă a meritat… Cândva eram o visătoare…

Mă obosești… mă întristezi… mă faci să râd… mă faci să plâng… mă faci să cred că locul meu nu e lângă tine… mă faci să cred că totuși eu greșesc… Din neliniștea dimineții până în foșneala sumbră a serii tu mă faci să mă schimb… Mă faci altfel decât eram … mă faci altfel decât credeam că o să fiu… Era o vreme când credeam că totul e doar a nostru… Era o vreme când trăiam înconjurați de sentimente colorate. Era o vreme când tu nu erai…

Astăzi am ajuns şi eu la o concluzie la care cred că trebuia să ajung de mult timp: când nu se merită, chiar nu se merită. Dar concluzia aceasta oricum derivă din “roata vieţii este rotundă”. Perfect rotundă. Şi se învârte exact când trebuie. Cine a spus pentru prima dată aceasta nu a fost om nebun. Când ai parte de acel ceva care nu este pentru tine, mai devreme sau mai târziu va “ieşi” din viaţa ta. Aceasta se întâmplă cu siguranţă. Problema este să nu iasă când este puţin prea tarziu şi să nu îţi provoace nişte răni care se vindecă greu. Ca fiind “rotundă roata vieţii” trec…toate trec…

Stau şi mă întreb ce rost ar avea să fie aşa cum cred eu… Poate e doar în mintea mea…şi atât.

Sunt oameni pe care îi cunoşti de când te ştii. Aceia faţă de care nu încerci nicicând să pari altfel decât eşti. Oameni alături de care ai trecut printr-o serie de întâmplări deseori contrastante. Sunt oameni care te-au ajutat să strângi cioburile unei farfurii, oameni cu care ai petrecut multe revelioane- te-au văzut dansând aiurea, prostindu-te, poate ameţit de şampanie. Sunt acei oameni simpli pe care îi iubeşti pentru că au fost mereu acolo să te ajute, să aibă grijă de tine, să te laude, să te certe. Te-au văzut crescând, sau poate aţi crescut împreună. Te-au văzut leneş, plictisit, hiperactiv, te-au văzut fâstâcindu-te, plângând, râzând cu gura până la urechi. Au dansat cu tine, te-am îmbrăţişat de nenumărate ori, te-au necăjit cu glumele, au fost supăraţi pe tine, te-au aplaudat, te-au auzit cântând, ţi-au tras sania, ţi-au cumpărat jucării, cu ani în urmă, au povestit altora despre tine… Sunt părinţii, bunicii, fraţii şi surorile, verii, mătuşa, prieteni vechi, vecina la care apelezi şi acum la nevoie.Sunt oameni ai prezentului continuu.

Sunt oameni cu care obişnuiai să vorbeşti şi în faţa cărora de multe ori îţi deschideai sufletul. Sunt cei pe care i-ai cunoscut la un momentdat şi la care ai ţinut… sau poate că nu ai ţinut. Oameni care au facut parte din cotidianul tău o anumită perioadă de timp, iar acum, văzându-i pe stradă, zâmbeşti, chiar dacă unul din ei era nesuferit, chiar dacă unul din ei nu a vrut să te ajute atunci când ai avut nevoie. Sunt oameni şi oameni. Unii ţi-au fost dragi, alţii mai puţin dragi. Dar i-ai cunoscut. Aţi vorbit, v-aţi strâns mâinile, v-aţi zâmbit sau poate că v-aţi certat. De unii din ei îţi vei aduce aminte ca fiind persoane deosebite care te-au influenţat la un momentdat şi datorită cărora acest tu din prezent este aşa, pe alţii îi vei ţine minte ca fiind mincinoşi, nesuferiţi. Ai fotografii cu aceşti oameni, ai felicitări de la ei, ai în memorie întâmplări pe care când şi când le retrăieşti într-o oarecare măsură, din perspectiva omului de acum. Sunt oameni care poate te-au aplaudat, te-au iubit, poate te-au detestat, poate te-au bârfit, poate au rămas cu impresii bune legate de tine. Sunt oameni ai trecutului. Sunt foşti colegi, cunoştinţe de care nu mai ştii prea multe, profesori, vecini care s-au mutat…

Sunt oameni ai prezentului- oameni cu care te-ai obişnuit, oameni despre care ai o părere, oameni pe care încă îi descoperi, oameni care te ajută, alături de care te distrezi, cu care ieşi la plimbare, oameni cărora le trimiţi vederi, cu care vorbeşti des la telefon, cu care glumeşti, cu care îţi împarţi trăirile, zâmbetele şi îmbrăţisările, timpul, uneori spaţiul. Sunt oameni pe care ai ajuns să îi cunoşti şi care ghicesc ceea ce urmează să spui, îţi recunosc cu uşurinţă starea, ştiu să te lase singur atunci când trebuie. Oameni cu care vorbeşti despre orice, cu care bârfeşti şi alături de care visezi. Uneori imaginaţiile voastre semnează o alianţă şi muncesc împreună, dând rezultate neaşteptate de care sunteţi mândri. Sunt oamenii de acum, la care ai aşteptări să fie şi oamenii “de atunci”, din viitor. Sunt prietenii tăi.

Sunt oameni pe care nu i-ai văzut niciodată, ori pe care i-ai întâlnit în vacanţe şi cu care vorbeşti periodic. Cei pe care i-ai cunoscut întâmplător- la piscină, pe stradă, în decorul unei banale ferestre de messenger. Oameni cărora le-ai oferit o parte din tine, din timpul tău, oameni cu care îţi face plăcere să vorbeşti şi care ştiu destule despre persoana ta. Oameni cărora le scrii, pe care ţi-i imaginezi, oameni care deşi sunt departe, îţi urează ‘la mulţi ani’, oameni generoşi, inteligenţi, amuzanţi, cu care poate te vei (re)întâlni. Sunt oameni a prezentului- un prezent ce are în textura sa diafană pete de cerneală…

Sunt oameni de care te-ai îndrăgostit, oameni de care îţi vei aminti mereu ca fiind frumoşi, oameni care te-au dezamăgit, te-au sărutat şi alături de care ţi-ai petrecut verile, iernile, zilele, nopţile. Sunt oameni care te-au ajutat ori s-au folosit de tine, oameni pe care ai ajuns să îi dispreţuieşti, pe care i-ai uitat, persoane care îţi mai aleargă şi acum prin vise. Sunt oameni în care ai crezut, pe care i-ai aşteptat, cu care ai fost la film, care te-au părăsit, care ţi-au cerut iertare, care încă ţin la tine, oameni în braţele cărora te-ai alintat. Sunt cei cu care ai încercat să îţi sincronizezi inima…

Sunt oameni pe care i-ai cunoscut şi pe care i-ai pierdut, pe care timpul ţi i-a luat pentru totdeauna. Erau oameni. Oameni pe care ţi-i aminteşti cu drag, chiar dacă uneori amintirile se distorsionează, se remodelează în jurul părerilor actuale, se topesc în uitare…

Sunt oameni pe care îi vei cunoaşte. Vor fi oameni. Oameni care trăiesc şi acum, care se vor naşte, cu care drumurile ţi se vor intersecta. Oameni care te vor influenţa, pe care îi vei îmbrăţişa, cu care vei petrece ore, zile, poate ani. Cei care te aşteaptă undeva în viitor, cu un sfat, cu o cafea, cu un pupic inocent. Acestora le vei povesti de alţi oameni din trecut, de tine şi de anii tinereţii. Pe aceştia îi vei ajuta şi tu, îi vei iubi, le vei mulţumi, îi vei asculta, îi vei fotografia şi vă veţi forma amintiri noi, împreună. Veţi învăţa unii de la alţii, vă veţi certa şi vă veţi împăca. Veţi avea grijă unul de celălalt. Aceştia vor fi prietenii tăi, copiii tăi. Sunt oameni ai viitorului.

Nu constientizez nimic…Nimic din ce-i in jurul meu, nimic din ce se intampla. Ma hranesc cu seva fericirii…Nimic mai mult…Simt nostalgia ultimelor zile de octombrie, iubesc mangaierea calda a soarelui nu asa de puternic si imi incarc bateriile pentru lunile ce vor urma. Frunzele copacilor cad…Se desprind gingas de pe ramura, facand ca cerul sa para colorat…Pe jos, se astern tacute, dar fosnesc suav sub pasul unei siluete grabite…

Un zambet ma incearca. Ma gandesc ca odata cu toamna vin atat de multe lucruri. Si dincolo de frunzele aramii, de ploi si de toate visele mele, vine inca un episod din serial « VIATA DE STUDENT« . Sunt multe insemnari despre studentie. Este punctul de plecare a fericirii, aceea perioada in care ajungi sa te cunosti mai bine si sa depasesti barierele care altadata iti pareau atat de rigide. Mereu iti vor reveni in minte clisee cu aceea cladire mare, luminata de culori difuze, camere cu vise goale, brute, neslefuite…viata de camin. Am inchis intre pereti ganduri, vise, tristeti, dor, umbre, insomnii si zambete. Mi-am cautat sentimentele cu sufletul aprins de dor, uneori cu zambete absurde.

Toamna…Ploaie…Vant…Frunze…Aramiu. Maro. Un nou inceput. Toamna imi aduce un gand de libertate…cat ai cuprinde cu bratele, intr-o ploaie racoroasa. Iubesc ploaia indragostitilor, toamna sperantelor, a viselor, toamna frumusetii, toamna sufletului meu, toamna NOASTRA..

Studentie, ce-as mai ramane   repetenta…macar un an. 

RALUCA

Zice vorba aceia bătrânească: „Fereşte-mă, Doamne de prieteni, că de duşmani mă feresc singur!” Şi nu zice rău deloc… Viata te învaţă că niciodată nu-i prea târziu să pierzi sau să câştigi un prieten. Oricum trăim într-o lume de oameni egoişti, unde ne călcăm reciproc în picioare pentru a ne atinge ţelurile, de ce să ne mai prefacem atunci că suntem prieteni?! Nu suntem, chiar deloc. Suntem nişte fiare, fiecare luptând pentru sine. Invidia, egoismul sau laşitatea ce caracterizează umanitatea zilelor noastre nu lasă loc de prietenii. Poate nu ai simţit la fel de intens acest lucru între străini, dar când o persoană apropiată ţi-a arătat că nu mai există devotament, sinceritate, promisiuni respectate, ce e de făcut? Există doar interes şi minciună. Oamenii nu-s ceea ce par…

Din păcate, ne lovim mai des de termenul de prieten adevărat decât de persoanele care să merite acest statut. Cu toţii ajungem în postura celui trădat, însă nu toţi suntem predestinaţi să fim trădători. Chiar dacă există multe zicători care se învârt în jurul acestui subiect, nu vreau să mă pierd printre proverbe, pentru că toate au aceeaşi morală.

Suntem de fapt creatorii unei himere, unui păienjeniş de iluzii, în care cei de lângă noi sunt o născocire a minţii noastre, deşi există, se mişcă, respiră, gândesc, simt. Cu toţii am avut vise şi aspiraţii, mai mult sau mai puţin ample, mai mult sau mai puţin realizabile. Le-am clădit cu pasiune şi perseverenţă. Unele dintre ele s-au dovedit a fi trainice, dar multe, din păcate, au fost castele şubrede de nisip, frumoase în sine, dar uşor spulberate de valurile vieţii. DAR…există o zi când învăţăm lecţia.

Să-i crezi oare pe cei ce pretind că nu critică, că sunt toleranţi, că acceptă, că înţeleg… dar de fapt fac contrariul? Partea proastă e că nici măcar nu se bazează pe argumente solide când o fac. Afirmaţii nefondate…minciuni…prietenii bazate pe interes…nepotisme, cum le place unora să spună…toate acestea le poţi întâlni la oameni cu acelaşi nume…dezamăgitor…

Totodată sunt conştientă că aparenţele îi fac doar să pară puternici la suprafaţă, însă preţul pe care îl plătesc …oare îl ştiu?!

Alegeţi prietenii după caracter şi nu după aparenţe. Fie ca deviza vieţii ce ţine de prieteni să fie aşa ca a înţeleptului: „Prietenii îl învaţă pe om ce trebuie să facă, duşmanii îl obligă să facă ce trebuie.”

Punct si de la capăt. Mai înţelept. Mai puternic. Mai bun. Mai aproape de perfecţiune.

RALUCA

Răsfoind o revistă, mi-au căzut ochii pe citatul lui Abraham Lincoln şi mi-am lăsat gândurile să zburde libere. Mi-au venit în minte diverse întâmplări şi imagini. M-am imaginat cu un picior în trecut şi cu celălalt în viitor, încercând prin această echilibristică nenaturală să evit prezentul . Nu am reuşit să stau prea mult în poziţia aceasta şi am revenit cu ambele picioare în prezent, singurul pe care îl pot atinge, vedea, simţi, auzi şi mirosi chiar acum.

Şi mi-am dat seama că totul este un mare calendar de birou din care trecutul lipseşte cu desăvârşire (foile respective au fost deja rupte şi poate chiar şi arse)  :) . Prezentul este precum un semn de carte care indică pagina la care am ajuns. Iar sumedenia de foi rămase sunt viitorul care, la un moment dat, va deveni prezent. Şi am înţeles că, simţindu-mi corpul, revin cu toate simţurile în prezent, locul în care nu există nimic din durerea trecutului sau din spaima viitorului.

“Cel mai bun lucru referitor la viitor este că vine în doze de câte o zi.” – Abraham Lincoln

Lăsam o parte din noi oriunde…în toate lucrurile pe care le facem sau spunem…în locurile prin care am trecut, în inimile celor pentru care am reprezentat ceva…e ca un lanţ infinit… E ca atunci când vezi pe cineva că stă pe banca de lângă copacul care ţie îţi place atât de mult…şi îi zîmbeşti pentru că simţi că îţi împărtăşeşte aceeaşi plăcere…dar în acelaşi timp ascultă melodia pe care un prieten i-a trimis-o şi lasă la rândul lui frînturi din existenţă.

Iubesc să fiu EU, fără să mă ascund în spatele unei măşti, îmi place să cunosc oamenii, îmi place să creez, să visez cu ochii larg deschişi, însă atunci când mă trezesc la realitate, îmi dau seama că mă hrănesc doar cu închipuiri. Oamenii nu-s ceea ce par. Să faci parte din teatru nu-i uşor, oscilând printre măşti şi costume, învârtindu-ţi viaţa prin acte şi replici, limitându-ţi spaţiul în scenarii şi mimând sentimente pe care le treci prin ghearele timpului atât de ascuţite, încât n-ai risca să le traieşti din nou în mod real.

Iar când ajungi la capăt, când nu a mai rămas nimic care să treacă prin sită, nu poţi decât…să te aduni şi s-o iei de la început. Pentru că ştii că n-ai să renunţi, chiar dacă va trebui să dai o nouă probă pe scenă… Ce actori suntem! De la un capăt la celălalt al destinului, de la primul până la ultimul fir de păr, între fiecare răsărit de soare şi fiecare asfinţit, uneori noaptea, visând ideea unui erou sau fapta lui nicicând comisă. Visul e doar vis şi viaţa… doar un vis… Ce actori suntem atunci când coborâm scările şi înfruntăm privirile aţintite asupra noastră, jubilând, fremătând, spatele drept, geana plecată o clipă, zâmbetul angelic. O dată şi încă o dată şi încă. Suntem actori în marile farse şi în micile sincerităţi. Eul dezbrăcat de mască e cel mai mare atu în faţa sălbăticiei naturii umane. Îi e dat să existe în umbră, la adăpost de viaţa-surogat. Măşti de apărare, de sfidare… Măşti de intimidare. Măşti obtuze, inoportune, senzaţionale. Măşti exotice, măşti prăfuite… Măştile ultimei opţiuni şi măştile încercate de eşecuri. Măşti cu spini, cu fluturi, cu ape curgătoare. Măşti în delir. Măşti cuminţi. Măşti de victimă, de înger, de nepăsare. Măşti nevinovate. Măştile adevărului împărţit pe din două, pe din trei…

Suntem toţi nişte copii răsfăţaţi ce tindem spre perfectiune fără să ştim că nici măcar nu o putem atinge. Cînd lipseşte esenţialul şi vrei să dai altă conotaţie fotografiilor alb-negru din mintea ta, colorează-ţi dimineţile cu zâmbete şi momente pentru tine.

Ps.: ştiai că fiecare mască veneţiană este unică, pentru că este făcută pe figura fiecarei persoane în parte?

RALUCA

O iluzie, un vis, o lumină în noapte, un vis ameţitor, un zâmbet, o lacrimă, o rază de speranţă, o stea pierdută în vastul univers….

Aseară am privit Luna. Parcă am văzut-o însă pentru o eternitate. Ea aduce nebunia unor iluzii deşarte. Ştiu însă că a fost pusă atât de sus numai ca să nu o luăm în mâini. Ne-am crede stăpânii timpului. E la fel, mereu neschimbată. Nu a obosit să stea aşa agăţată de la începutul timpurilor? Ea de ce poate fi loială Pământului timp de mii de ani şi noi nu putem să ne încredinţăm cuiva nici măcar pentru o secundă? Nu-l părăseşte niciodată şi ştiu că niciodată nu o vom putea atinge cu adevărat oricât ne-am dori. Chiar dacă primul om a păşit pe Lună acum ceva decenii, nu a putut-o atinge de aici de jos. Nu poţi rămâne cu picioarele pe pământ năzuind la cer… Mă mulţumesc să o văd oglindită în apa unui lac. Aş avea impresia că e Înăuntru. Şi se face întuneric… E un nor care a acoperit-o. Pentru o clipă vroiam să-i strig să mă mai lase s-o privesc dar… mai bine nu. Ce straniu! Luna chiar ne face să gândim lucruri ciudate. Visez.…Cad în cer, spre stele şi Luna se preface într-un Soare palid. Cineva îmi explică Adevăruri într-o limbă ciudată. Nu înţeleg! Globul se transformă într-un balon de săpun şi dispare. O altă nebunie e să crezi în vise.

PS: „…”